Like this:

Cadrul:

O conversaţie lungă, între 2 oameni care nu duce nicăieri. De ce nu duce nicăieri ? Şi cum putem noi îmbunătăţi şi perfecţiona o astfel de conversaţie, pentru ca ea să devină constructivă şi benefică.

Deşi pe dexonline.ro verbul “a asculta” e pus în aceeaşi fediniţie cu “a auzi”, mă macină de ceva vreme problema ascultării atunci când purtăm o conversaţie. Am obervat multe elemente de întărire a afirmaţiilor, cum ar fi “chiar”, “pe bune”, “vorbesc foarte serios” şi derivate, şi nu le exclud pe cele de natură obscenă doar că nu cred că e cazul să le menţionez aici. Era o vreme când, atunci când dădeai un telefon şi spuneai “am câştigat 100 de lei” nu erai întrebat “serios ?” şi nu trebuia să te repeţi şi să îţi întăreşti afirmaţia cu expresii adiţionale. Dacă sunteţi atenţi, în majoritatea filmelor o conversaţie decurge destul de natural şi fără elemente adiţionale. Bărbatul se trezeşte dimineaţa, îşi pupă nevasta şi îi spune “ne vedem diseara la cină”. Nu e întrebat la ce ora, ce să gătesc, este un piept de pui în congelator să-l scot la dezgheţat ?, “o mai rămas ceva ciorbă de ieri, şă îţi fac un grătar felu’ doi ?”. Şi se văd la cină seara şi totul e OK (bine, dacă tipul e Jack Bauer probabil se vor vedea a doua zi la micul dejun ). Ideea pe care vreau să o scot în evidenţă aici e comunicarea. Comunicarea între oameni, care implică evident şi ascultare dar voi reveni la ascultare mai încolo. Cum comunică oamenii, în general ? Presupun că cel mai comun mod sunt cuvintele. Dar există şi o comunicare mai subtila, o comunicare fără cuvinte. Acea comunicare în care oameni când fac ceva se sincronizează perfect unii cu alţii fără cuvinte adiţionale necesare care să dea explicaţii în plus. Poate vă sunt cunoscute situaţiile în care dai un telefon cuiva, nu neapărat cu un scop precis, poate doar să vezi ce face, şi persoana respectivă exclamă foarte entuziasmata “ce coincidenţă, fix acuma eram cu degetul pe taste să te sun”. E  comunicare, dar fără cuvinte. Se întâmplă pur şi simplu, şi nu poţi defini raţional sau logic sau da explicaţii negru pe alb, cum e tentaţia acuma să se vrea explicaţii în toate domeniile. Dar cei care au experimentat-o ştiu despre ce vorbesc. Şi sunt aproape convins că majoritatea dintre noi am experimentat-o, doar că pentru unii poate a fost ceva nesemnificativ şi n-au acordat atenţia necesara, pentru alţii poate a fost mai semnificativ dar au suferit şi s-au închis în ei, evitând astel de trăiri pentru că le corelează cu suferinţa, sau poate sunt care nu au trăit-o deloc pentru că nu erau pregătiţi. Oricum, ca să revin, cam acestea sunt cele 2 extreme ale comunicării: comunicarea perfectă, fără cuvinte, şi lipsa totală de comunicare, oricâte cuvinte ar fi şi în orice fel le-ai pune, uneori pur şi simplu nu ai senzaţia că reuşeşti să comunici eficient, constructiv, cu celălalt. Tu spui una, el face alta. De ce ? Când comunicarea merge prost şi oarecum eşti forţat totuşi de circumstanţe să comunici cu celălalt, aproape întotdeauna va fi unul care va face cât va şti el de mult la momentul respectiv, să eficientizeze comunicarea, şi altul care nu înţelege nicicum. Mai apare o mică problemă aici, şi aş vrea să fac o mică paranteză despre asta – când şti că ai dreptate şi când nu ? Când merită să faci tot posibilul să îţi transmiţi o idee, şi când trebuie să te opreşti din vorbit şi să iei în considerare ce spune celălalt, căci poate tu eşti cel care greşeşte ? E simplu: tot timpul. Tot timpul trebuie să îl asculţi pe celălalt când vorbeşte ca şi cum ar avea dreptate. Ce trebuie în schimb să facem este, ca, înainte să acceptăm o teorie doar pentru că sună bine sau că dă bine la public sau a fost demonstrată superficial ca fiind validă, să ne asigurăm şi să ne documentăm cât se poate de complex şi complet, că acea teorie e bună şi o susţinem pentru că am înţeles-o noi înşine. Cum facem asta, cum ne asigurăm că o idee, o opinie, o teorie e bună, asta ţine de fiecare în parte, să se asigure că filtrele prin care trecem informaţia sunt corecte şi se ghidează după adevăr. Pentru că, aşa cum zicea nenea Einstein – că totul e relativ – nimic nu e absolut aşa că nu putem afirma o idee ca fiind adevărată independent de mediu. Totul e relativ în cel mai brut sens, că viteza unei maşini e stabilită relativ la Pământ şi dacă am stabili-o relativ la Lună sau la Marte ar fi alta. Punctul de reper se schimbă. Aşa şi o idee poate fi adevărată, de exemplu, pentru că sursa e foarte credibilă dar asta nu înseamnă că nu poate fi falsă dacă iei şi alţi factori în considerare. Şi tot ce putem să facem, e să învăţăm cum să ascultăm, oricine ar vorbi şi în orice context (la curs, pe profesor; la o cafea, pe un prieten; la job, pe un coleg; la poartă, pe portar; etc.), şi să lăsăm ideile preconcepute deoparte şi să adoptăm nişte idei care să fie relative la ce simţim noi, la gândirea noastră şi nu la ideile altora. Şi să ne asigurăm că gândirea noastră e cea corectă. De aceea se spune că a asculta e o artă, pentru că trebuie să şti să asculţi. Altfel nu poţi oferi răspunsuri pe măsură. Şi când vom învăţa să ascultăm cu adevărat, vom descoperi că putem să înţelegem mai profund, că o conversaţie, comunicarea, nu se rezumă strict la ce spune cineva, ci la ce vrea de fapt să spună. Iar a spune exact ce vrem să spunem şi ce gândim, să putem pune în cuvinte care să ne definească clar şi concis, şi complet, problema pe care o dorim rezolvată sau opinia pe care o considerăm 100% validă, aceasta e o artă, şi atunci nu vom mai avea nevoie să ne justificăm decât atunci când ajutăm pe cineva cu asta. Când vom gândi clar şi concis, va şti lumea că poate avea încredere in noi fără să ne justificăm şi noi vom şti că am evoluat ca oameni. Dar atâta timp cât, în acest haos în care trăim azi, o lume în care aproape nimic nu mai e credibil, noi mergem cu valul şi adoptăm aceleaşi idei haotice după care ne ghidăm în viaţă, pe care le adoptă toată lumea, nu vom fi cu nimic mai buni decât haosul în care trăim.