Cadrul

E greu de descris viteza folosind cadrele, dar cred că în acest caz cadrul reprezintă la propriu, un cadru din derularea vieţii. Momentul în care te opreşti din orice faci şi devi conştient de ce se întâmplă – cu tine, cu ceea ce faci şi în jurul tău. Devii conștient de tine.

Aţi observat viteza crescândă din ultimii ani cu care se derulează totul în jurul nostru ? Orice activitate întreprindem, suntem cumva solicitaţi s-o facem cât mai repede şi evident cât mai bine. Dar ce e important: “cât mai repede“. La majoritatea joburilor ţi se cere să duci la bun sfârşit un task într-un timp record, să îl faci cât mai bine şi dacă se poate să faci şi alte taskuri între timp. Şi asta încă de la descrierea postului. La şcoală (fie că e şcoală primară, liceu, facultate), ţi se predă mult, un mult care trebuie asimilat, memorat, înţeles sau deprins în timp puţin. Îmi aduc aminte că acum câţiva ani eram cu un amic la un salon auto şi încercam să fac o poză la o maşină. După câteva secunde în care am incadrat maşina, am încercat să mă liniştesc ca să nu îmi tremure mâna, etc. replica amicului vine prompt: “Îţi ia prea mult să faci o poză!”. Iar în toate aceste scenarii în care trebuie să rezolvi taskuri rapid şi bine, evident că doar cei care le rezolvă rapid şi bine au de câştigat, rar cei care le rezolvă încet şi bine şi aproape niciodată cei cale le rezolvă încet şi de calitate medie sau mică. Cei care nu pot ţine pasul cu acest ritm şi învaţă mai încet nu prea au de câştigat. Global, calitatea produselor şi serviciilor a scăzut din această cauză, pentru că timpul în care lumea învăţa şi se perfecţiona mai demult, acum nu mai există (cine îşi mai aduce aminte de şcolile profesionale, de maeţtrii care povesteau cum au furat ei meserie de la maeştrii lor ?). Acel timp se foloseşte acum la altceva, iar pentru lucrurile uzuale exista framework-uri care fac treaba pentru tine, astfel încât tu ai mult mai puţin de învăţat (respectiv, cum funcţionează un framework şi atât). Prin framework mă refer la o suită de ustensile sau accesorii care împreună îţi uşurează treaba, un sistem face automat treaba de rutină pentru tine, astfel încât tu nu trebuie să îţi baţi capul cu ea, ci doar să cunoşti cum funcţionează acel sistem. Faptul că şti mai puţin e relativ irelevant, pentru că în definitiv “you just wanna get the job done right”. Ce nu şti şi ar trebui să şti, însă, sunt 2 lucruri: că acel sistem conţine şi componente care poate nu te ajută dar în schimb care poate adună statistici despre diferite lucruri şi astfe contribuie la direcţia în care se îndreaptă societatea (exact! n-aţi observat că majoritatea produselor şi serviciilor care ni se oferă, nise pferă pe bază de statistici şi nu pe bază de necesitatea reală a unei societăţi ?).

Apoi, multe produse care se găsesc acum sunt făcute să îţi uşureze viaţa, adică să facă lucruri pentru tine ca tu să îşi termini mai repede treaba, ca să ai timp de familie, timp liber, timp timp timp. Acuma ceva vreme când traduceam un paragraf din engleză în română pentru cineva, îmi aduc aminte că paragraful respectiv era despre un subiect similar. Şi printre altele, menţiona sistemul de notaţie a timpului cu 24 de ore (faţă de cel “old school” cu 12 ore si AM/PM) care practic ne-a lungit ziua şi ne-a scurtat noaptea, aşadar somnul. Peste tot în jur unde te uiţi lumea e într-o continuă fugă, de aici acolo şi înapoi, să rezolve 1000 de lucruri in 1/10 din timpul în care le rezolva acuma 20-30 de ani.

Mă întreb, oare la ce e bun acest sistem ? Pentru că eu l-am învârtit pe toate părţile şi nu i-am găsit plusuri, ba din contră. Suntem mai agitaţi, mai neliniştiţi, mai preocupaţi (nu prea contează de ce anume!), avem mai puţin timp pentru noi, pentru viaţa personală şi cea socială. Aceasta, însă, nu e neapărat  o problemă politică, cât una psihologică. Deoarece, pentru că suntem atât de agitaţi zi de zi, ne-am obişnuit să ne trăim viaţa într-un ritm alert, uneori – sau pentru unii – prea alert. iar când apucăm să luăm o gură de aer şi să ne liniştim, nu ne ajunge timpul pentru a ne bucura de ceva frumos, pentru că ori e prea scurt pentru a compensa periaoda de stres anterioară, ori e prea scurt pentru a merita să întreridnem ceva cu adevărat. Gândiţi-vă, altădată câte lucruri pline se semnificaţie făceaţi într-o zi, şi câte faci acum ? E de ajuns să îi privim pe bătrânii noştrii – cărora cu această ocazie le transmit umilul meu respect – că sunt părinţi, bunici sau străbunici, şi să îi întrebăm cum era viaţa altădată. Să încercâm să privim şi sp înţelegem cu inima ce ne spun. Ţăranii aveau o viaţă relativ monotonă, de rutină – dacă stăm puţin să analizăm. Dar era o viaţă plină de sens. Tot ce munceau ei se vedea imediat şi nu era lux, cui erau necesităţi naturale ale vieţii. Mulgeai vaca, aveai lapte. Tăiai porcul, aveai carne. Oua căina, puteai mânca un ou proaspăt, cu gust şi consistent dimineaţa. Oile le dădeau lână ca să le ţină de cald, aveau un acopeiş asupra capului si îşi vedeau de viaţa lor. Nu aveau, ce-i drept, întrebări existenţiale, dar nici nu cred că aveau nevoie. Existenţa lor era acolo şi atunci, fiecare clipă era plină de semnificaţie. Nu erau obosiţi, nu îşi stricau ochii zeci de ore în faţa unui ecran. Nu purtau haine Lacoste, genţi D&G sau papuci Ecco, nu aveau termopane, cuptor cu microunde sau blender. Dar aveau o viaţă plină de viaţă însăşi, şi credeţi-mă că nici nu aveau nevoie absolut de nimic altceva. Întrebaţi-i. Mergeţi la ţară şi priviţi-le zâmbetul: au un zâmbet nativ, unul adevărat. Pe de altă parte, noi la câte alternative avem azi mă şi mir că nu ne bulversăm de tot, că mai putem să alegem.

Dar ca să revin la viteză, offtopicul a avut şi el un scop aici, şi anume că viteza nu e singurul inamic al nostru azi. Ci viteza asta merge mână în mână cu confortul. Pe de  o parte, peste tot unde te uiţi, toţi îţi oferă alternative şi soluţii care te ajută să trăieşti o viaţă în viteză, şi pe de altă parte să ai cât mai mult confort. De parcă a avea o persoana dragă lângă tine, un acoepriş deasupra capului şi bani cât să poţi trăi nu ţi-ar da tot confortul de care ai nevoie.

Viteza e bună. E bună atunci când te ajută să nu te pierzi cu capul în nori, e bună să te ţină concentrat. E bine să nu ai mai mult timp de gândire pentru un task, decât compelxitatea taskului, pentru că altfel după ce termini, dacă nu ai altceva de făcut, pierzi vremea şi cazi în lamentaţie, ţi se atrofiază creierul. Dar viteza cu care se mişcă societatea nu e viteză de genul acesta. E o viteză mult mai rapidă, nu îţi acordă timp să gândeşti nici cât ai nevoie, doar e frameworkul acolo să facă pentru tine. Tu numai apasă pe buton. Şi astfel, nu ai timp nici să te gândeşti la problemele cu adevărat esenţiale existenţei: că nu eşti fericit, sau nu atât de fericit pe cât ai putea să fi, şi nu şti de ce şi nici nu ai timp să studiezi; că acorzi mult mai puţină importanţă religiei, deoarece din cauza vitezei lista de priorităţi ţi s-a schimbat; că nu te poţi linişti în 2 săptîmâni, şi recupera, după 6 luni de stres, şi nici asta nu înţelegi de ce. Overall, după cum spuneam, nu ai timp de lucrurile care te macină cu adevărat, pentru că poate nici măcar nu mai eşti conştient de ele, te-ai luat cu altele şi ai uitat…

Nu vi s-a întâmplat niciodată să simţiţi o stare de linişte, sau relaxare profundă ? Să simţiţi că nu vă apasă nimic ? Să simţiţi că asta e starea voastră naturală şi că toată viteza asta e un mare nonsens ? Să vă bucuraţi de o singură clipă lângă persoana iubită, sau sub un duş fierbinte ? s savurați fiecare clipă la ceeași intensitate, și să simțiți că din acele puține clipe, una singura a contat mai mult decât 2 săptămâni de concediu ? Simplul zâmbet al persoanei de lângă voi să vă facă să simțiți cum vă crește inima și nu v-ați dori absolut nimic altceva ?

Ei bine, dacă nu ați simțit nici unul din acele lucruri niciodată, poate ar fi timpul să vă puneți serios problema că acele sentimente chiar există, să vă analiyați puțin și să vedeți de ce nu le-ați simțit niciodată. Și ați putea începe prin a fi conștiențila fiecare lucru pe care îl faceți, de propria persoană. Luați un cadru din viață și studați-l. dacă v-ați enervat, data următoate fiți conștienți când vă mai enervați și analiyați de ce. Dacă v-a rănit cineva, întrebați-va dacă voi nu cumva ați rănit la rândul vostru, dacă dacă persoana respectivă chiar a facut-o dinadins. Încercați să iertați. Dar mai important, fiți conștient de ce se întâmplă cu voi.

Și dacă ați simțit și știți la ce mă refer, singurul lucru pe care pot să vi-l spun e că dacă simțiți că viteza asta excesivă nu e bună pentru voi, luați-o mai încet, sau cel puțin îcnercați. Pentru că nu cred că aveți mare lucru, de fapt nimic, de pierdut. faceți lucrurile în propriul ritm, poate o idee mai alert, dar cât sî nu vă agite în exces.

Viteza și confortul care ni se bagă pe gât din toate direcțiile nu au nicio explicație, iar dacă voi aveți argumente concrete și puternic susținute că sunt bune, sau cel puțin una din ele, abia aștept să le aud.

Cadrul:

O conversaţie lungă, între 2 oameni care nu duce nicăieri. De ce nu duce nicăieri ? Şi cum putem noi îmbunătăţi şi perfecţiona o astfel de conversaţie, pentru ca ea să devină constructivă şi benefică.

Deşi pe dexonline.ro verbul “a asculta” e pus în aceeaşi fediniţie cu “a auzi”, mă macină de ceva vreme problema ascultării atunci când purtăm o conversaţie. Am obervat multe elemente de întărire a afirmaţiilor, cum ar fi “chiar”, “pe bune”, “vorbesc foarte serios” şi derivate, şi nu le exclud pe cele de natură obscenă doar că nu cred că e cazul să le menţionez aici. Era o vreme când, atunci când dădeai un telefon şi spuneai “am câştigat 100 de lei” nu erai întrebat “serios ?” şi nu trebuia să te repeţi şi să îţi întăreşti afirmaţia cu expresii adiţionale. Dacă sunteţi atenţi, în majoritatea filmelor o conversaţie decurge destul de natural şi fără elemente adiţionale. Bărbatul se trezeşte dimineaţa, îşi pupă nevasta şi îi spune “ne vedem diseara la cină”. Nu e întrebat la ce ora, ce să gătesc, este un piept de pui în congelator să-l scot la dezgheţat ?, “o mai rămas ceva ciorbă de ieri, şă îţi fac un grătar felu’ doi ?”. Şi se văd la cină seara şi totul e OK (bine, dacă tipul e Jack Bauer probabil se vor vedea a doua zi la micul dejun ). Ideea pe care vreau să o scot în evidenţă aici e comunicarea. Comunicarea între oameni, care implică evident şi ascultare dar voi reveni la ascultare mai încolo. Cum comunică oamenii, în general ? Presupun că cel mai comun mod sunt cuvintele. Dar există şi o comunicare mai subtila, o comunicare fără cuvinte. Acea comunicare în care oameni când fac ceva se sincronizează perfect unii cu alţii fără cuvinte adiţionale necesare care să dea explicaţii în plus. Poate vă sunt cunoscute situaţiile în care dai un telefon cuiva, nu neapărat cu un scop precis, poate doar să vezi ce face, şi persoana respectivă exclamă foarte entuziasmata “ce coincidenţă, fix acuma eram cu degetul pe taste să te sun”. E  comunicare, dar fără cuvinte. Se întâmplă pur şi simplu, şi nu poţi defini raţional sau logic sau da explicaţii negru pe alb, cum e tentaţia acuma să se vrea explicaţii în toate domeniile. Dar cei care au experimentat-o ştiu despre ce vorbesc. Şi sunt aproape convins că majoritatea dintre noi am experimentat-o, doar că pentru unii poate a fost ceva nesemnificativ şi n-au acordat atenţia necesara, pentru alţii poate a fost mai semnificativ dar au suferit şi s-au închis în ei, evitând astel de trăiri pentru că le corelează cu suferinţa, sau poate sunt care nu au trăit-o deloc pentru că nu erau pregătiţi. Oricum, ca să revin, cam acestea sunt cele 2 extreme ale comunicării: comunicarea perfectă, fără cuvinte, şi lipsa totală de comunicare, oricâte cuvinte ar fi şi în orice fel le-ai pune, uneori pur şi simplu nu ai senzaţia că reuşeşti să comunici eficient, constructiv, cu celălalt. Tu spui una, el face alta. De ce ? Când comunicarea merge prost şi oarecum eşti forţat totuşi de circumstanţe să comunici cu celălalt, aproape întotdeauna va fi unul care va face cât va şti el de mult la momentul respectiv, să eficientizeze comunicarea, şi altul care nu înţelege nicicum. Mai apare o mică problemă aici, şi aş vrea să fac o mică paranteză despre asta – când şti că ai dreptate şi când nu ? Când merită să faci tot posibilul să îţi transmiţi o idee, şi când trebuie să te opreşti din vorbit şi să iei în considerare ce spune celălalt, căci poate tu eşti cel care greşeşte ? E simplu: tot timpul. Tot timpul trebuie să îl asculţi pe celălalt când vorbeşte ca şi cum ar avea dreptate. Ce trebuie în schimb să facem este, ca, înainte să acceptăm o teorie doar pentru că sună bine sau că dă bine la public sau a fost demonstrată superficial ca fiind validă, să ne asigurăm şi să ne documentăm cât se poate de complex şi complet, că acea teorie e bună şi o susţinem pentru că am înţeles-o noi înşine. Cum facem asta, cum ne asigurăm că o idee, o opinie, o teorie e bună, asta ţine de fiecare în parte, să se asigure că filtrele prin care trecem informaţia sunt corecte şi se ghidează după adevăr. Pentru că, aşa cum zicea nenea Einstein – că totul e relativ – nimic nu e absolut aşa că nu putem afirma o idee ca fiind adevărată independent de mediu. Totul e relativ în cel mai brut sens, că viteza unei maşini e stabilită relativ la Pământ şi dacă am stabili-o relativ la Lună sau la Marte ar fi alta. Punctul de reper se schimbă. Aşa şi o idee poate fi adevărată, de exemplu, pentru că sursa e foarte credibilă dar asta nu înseamnă că nu poate fi falsă dacă iei şi alţi factori în considerare. Şi tot ce putem să facem, e să învăţăm cum să ascultăm, oricine ar vorbi şi în orice context (la curs, pe profesor; la o cafea, pe un prieten; la job, pe un coleg; la poartă, pe portar; etc.), şi să lăsăm ideile preconcepute deoparte şi să adoptăm nişte idei care să fie relative la ce simţim noi, la gândirea noastră şi nu la ideile altora. Şi să ne asigurăm că gândirea noastră e cea corectă. De aceea se spune că a asculta e o artă, pentru că trebuie să şti să asculţi. Altfel nu poţi oferi răspunsuri pe măsură. Şi când vom învăţa să ascultăm cu adevărat, vom descoperi că putem să înţelegem mai profund, că o conversaţie, comunicarea, nu se rezumă strict la ce spune cineva, ci la ce vrea de fapt să spună. Iar a spune exact ce vrem să spunem şi ce gândim, să putem pune în cuvinte care să ne definească clar şi concis, şi complet, problema pe care o dorim rezolvată sau opinia pe care o considerăm 100% validă, aceasta e o artă, şi atunci nu vom mai avea nevoie să ne justificăm decât atunci când ajutăm pe cineva cu asta. Când vom gândi clar şi concis, va şti lumea că poate avea încredere in noi fără să ne justificăm şi noi vom şti că am evoluat ca oameni. Dar atâta timp cât, în acest haos în care trăim azi, o lume în care aproape nimic nu mai e credibil, noi mergem cu valul şi adoptăm aceleaşi idei haotice după care ne ghidăm în viaţă, pe care le adoptă toată lumea, nu vom fi cu nimic mai buni decât haosul în care trăim.

Hello la toată lumea şi bine aţi venit pe noul meu blog. Al doilea dintotdeauna, până acum. Sper să reuşesc să îl ţin la zi cu idei despre care vreau să fie acest blog, şi asta cât mai des. Şi că tot veni vorba despre subiectul acestui blog, mă trec nişte lămuriri .

Întâi, de ce “Cadre ale vieţii” ? Am pornit de la ideea lucrurilor mici, simple, pe care le facem zi de zi, foarte multe dintre ele din reflex, fără să realizăm măcar că le facem. De la respiraţie până la plata facturilor, de la umblat până la mersul la cursuri, la servici, de la mâncatul prânzului în grabă până la graba în tot ceea ce facem, de cele mai multe ori nejustificată. De câte ori, când ne grăbim să facem una sau alta din treburile zilnice, ne oprim măcar un moment să analizăm puţin ce se întâmplă şi să vedem dacă graba cu care facem ceea ce facem în momentul respectiv e sau nu justificată, sau o facem din reflexul vitezei zilnice în care ne-am angrenat. Sigur, unii dintre noi suntem obişnuiţi să facem lucrurile într-un ritm alert, alţii mai încet, dar per ansamblu majoritatea dintre noi încercăm să ne adaptăm mai degrabă la un ritm alert impus di nexterior, şi ne mirăm de ce nu ne ies lucrurile aşa cum am vrea.  E doar un exemplu din sumedenia de lucruri pe care le facem zilnic fără să ne concentrăm la ceea ce facem în acel moment, doar pentru că ne-a intrat în reflex şi nu mai considerăm că merită atât de multă atenţie ca şi lucrurile care nu le poţi face robotic, la bandă rulantă. Sigur, nu te poţi opri de fiecare data când păşeşti să stai să îţi analizezi pasul stâng, pasul drept, etc. Dar eu nu mă refer aici la reguli generale bătute în cuie, la lucruri duse la extrem. Mă refer la lucrurile mici pe care le facem zi de zi şi de care ba am uitat cu totul că le facem, ba le facem robotic pentru că sunt parte dintr-o rutină, ba le facem de plictiseală pentru că nu ştim altceva ce să facem, etc..

Prin acest blog mi-am propus să scriu de câte ori apuc despre astfel de lucruri, atunci când mă lovesc de ele şi când am ceva concret de spus. Şi ca să revin, am ales termenul “cadre ale vieţii” pentru că şi viaţa, exact ca un film sau un diafilm, poate fi considerată ca o succesiune de cadre care se derulează unul după celălalt cu viteză atât de mare încât nu apucăm să luăm fiecare cadru în parte. Doar că nu mă refer aici la cadre vizuale, pe care le poţi capta cu un aparat foto, ci la cadre scoase din experienţa noastră de zi cu zi. La fel cum cu un aparat foto şi timpul de expunere potrivit poţi capta o maşină în mers, luând apoi poza şi analizând maşina – culoarea ei, numărul de uşi, ce fel de jenţi are,  cine o conduce, ce marcă e, pe ce stradă se deplasează, în ce direcţie sau cu ce viteză – la fel poţi capta un cadru din viaţa de zi cu zi, din acţiunile noastre, şi să îl iei să îi analizezi aspectele şi detaliile.

Noa, gata cu vorba. ăsta e blogu’, read it or leave it. Voi începe aşadar cu un somn adânc şi lung pentru că e 2:23 dimineaţa şi patul deja e prea tentant ca să îi mai pot rezista. Şi nu, din păcate nu e tentant pentru că e Gwenyth Paltrow în el şi mă aşteaptă (am chemat-o dar era ocupată, n-a putut veni), e doar patul gol care e tentant.

Sa fiţi iubiţi!